Într-o epocă în care orice poate deveni o delicatesă literară dacă este ambalat cu suficient fast intelectual, Mircea Cărtărescu reușește, prin Theodoros, să întărească un paradox: omul vorbește mai bine decât scrie. Cine a avut vreodată ocazia să-l asculte în cadrul unui eveniment literar a constatat cu uimire că povestea rostită de el e mai captivantă decât cea scrisă, iar argumentația mai fermecătoare decât fraza sa, uneori obositor de încâlcită. Poate că acesta este adevăratul său talent: storytelling oral de elită, nu neapărat literatura în sine.
Literatură pentru autor
De cîteva luni fac parte din BookClub-ul lui Dan Byron, iar cartea lunii ianuarie a fost Theodoros care s-a finalizat cu subiectul unei discuții recente la Librăria Humanitas, unde, în prezența autorului, a lui Dan Byron și a unei mulțimi impresionant de entuziasmate, admirația a curs din toate direcțiile, transformând evenimentul într-un veritabil ritual de adulație literară.
În esență, Theodoros pare un text destinat să-l mulțumească pe autor mai mult decât pe cititor. Și, după cum a recunoscut chiar el, exact așa este. Această onestitate este de apreciat, dar pune o întrebare esențială: dacă literatura nu este despre cititori, atunci despre ce este? Răspunsul pare să fie „despre Cărtărescu însuși”. Un univers baroc, un personaj care este și nu este istoric, o amestecătură de real și fabulație care evită cu grație orice angajament față de adevăr sau coerență documentară. Scriitorul susține că nu a făcut cercetări pentru roman pentru că, fiind profesor de literatură, știa deja tot ce era nevoie, doar a pigmentat ici colo cu ceva informații culese de pe internet. Un argument interesant, dar care ridică dilema dacă ne aflăm în fața unui gest de genialitate pură sau este lene intelectuală cu iz imperial.
Theodoros și “marele blestem al persoanei a doua”
Ce deranjează la Theodoros nu este atât fondul, cât forma. Persoana a doua singular este un artificiu stilistic rar întâlnit, dar folosit aici cu o insistență aproape hipnotică. Cartea pare, de la un punct încolo, un monolog furios, un blestem continuu aruncat asupra unui personaj care are neșansa de a fi narat. „Ai fost acolo, ai făcut asta, ai devenit celălalt.” O narațiune care îți explică viața în această manieră poate fi fascinantă… sau profund anxiogenă. Mai ales că tonul adesea aduce aminte de cineva care-i povestește unui bolnav de Alzheimer propria existență, convins că, fără această intervenție, totul s-ar pierde în ceața uitării.
„Limba Valahă”: exercitiu de stil sau pierdere de timp
Scrierea la persoana a doua este o alegere îndrăzneață, deoarece poate crea o conexiune puternică cu cititorul sau, dimpotrivă, îl poate îndepărta. În cazul Theodoros, abordarea pare mai degrabă un monolog impus decât un artificiu narativ care aduce intimitate.
Limbajul? Limba valahă. O colecție de arhaisme, regionalisme și un aer de prețiozitate care nu reușește să devină organic. Stilul „parcalabului luminat” nu pare să fie punctul forte al autorului, iar unele fraze se străduiesc atât de mult să sune arhaic încât reușesc doar să pară afectate și forțate. Și când, din când în când, acest stil devine inconsistent, sentimentul general este că totul e un exercițiu de stil fără o autenticitate reală.
Cărtărescu: genialitatea subiectivă
Mircea Cărtărescu, superstarul literaturii române contemporane, a absolvit Literele, a predat, a scris și a adunat premii mai ceva ca un influencer colaborări. A început cu poezie, a continuat cu proză și, la un moment dat, a decis că fraza trebuie să fie mai lungă decât răbdarea cititorului. A scris Orbitor, Solenoid, Nostalgia, Theodoros și multe altele, toate traduse internațional, ca să le fie greu și altora. A câștigat premii prin toată Europa, ba chiar și un FIL în Mexic, semn că magia PR-ului nu are granițe.
PR-ul ca ingredient secret
Așadar, de ce este Cărtărescu atât de apreciat? Ei bine, aici intră în joc marele maestru al timpurilor moderne: PR-ul. Autorul este un fenomen bine ambalat, un produs literar marketat impecabil, un nume care a știut să-și cultive atât statutul de posibil scriitor nominalizat Nobel, cât și aerul de geniu neînțeles. Poate că Theodoros nu este cea mai strălucită operă a sa, dar într-o lume în care percepția este realitatea, nu contează cât de greu digerabilă este cartea, atâta timp cât ea rămâne pe buzele tuturor.
Cărtărescu și Ada Milea: paralele incredibile
Într-un fel, Mircea Cărtărescu este Ada Milea a literaturii: lectura e o experiență interesantă, poate chiar captivantă, dar o dată e de ajuns. Ca un album de muzică experimentală sau ca o prăjitură ultra-trendy – interesantă la prima încercare, dar prea intensă pentru a o repeta. De altfel, fenomenul literar creat în jurul său amintește de trendurile de tip banana bread sau ciocolata Dubai – lucruri care devin cult peste noapte, nu pentru că sunt neapărat revoluționare, ci pentru că arată bine în conversație. Iar Theodoros e exact genul de carte despre care e cool să vorbești, chiar dacă n-ai trecut de primele 50 de pagini.
Mircea Cărtărescu, împăratul literaturii contemporane…
În concluzie, Theodoros este o lectură care îți provoacă simultan iritare, fascinație și dorința de a-l asculta pe Cărtărescu explicând-o, pentru că – și aici e marea ironie – ceea ce spune el despre carte este mai captivant decât cartea însăși. Și dacă asta nu este supremul truc de PR, atunci ce este?
Romanian