Jurnalul unui fotbalist de buzunar. Alec Blenche. Volumul 1 si 2
Sunt mama unui cititor compulsiv cu patru picioare stângi la fotbal și mătușa unui fotbalist care citește și el foarte mult.
Eric (nepotul) a citit volumul 1 din „Jurnalul unui fotbalist de buzunar” în vacanță, pe bancheta din spate, în timp ce mama lui îi explica frumusețile țării pe lângă care treceau. El întorcea pagina. Peisajul putea să aștepte.
Sebastian (copilul) a citit volumul 2 acasă, seara, și a adormit cu cartea pe nas. S-a trezit la 6 dimineața — nu pentru școală, nu pentru mic dejun — ci pentru că mai avea 5 pagini și nu putea să nu știe cum se termină. A mai făcut asta o singură dată până acum: cu Charlie și Fabrica de Ciocolată.
Eu consider că asta e cea mai sinceră recenzie pe care o poate primi o carte pentru copii: să fii mai tare decât somnul și decât peisajul din geam.
I-am rugat pe amândoi să îmi spună câte ceva despre ce au citit. Apoi am transcris eu. N-am corectat nimic. N-am îndreptat stilul. Le-am lăsat vocea lor — că altfel ce rost ar mai avea.
Cărțile sunt scoase la editura Litera, le-a scris Alec Blenche, și, dacă ai un copil care zice că nu-i plac cărțile, începe cu volumul 1 și vedem după.
Recenzie volumul 1 — Eric (11 ani, fotbalist)
„Jurnalul unui fotbalist de buzunar” — e ca și cum autorul a stat o săptămână la antrenamentele mele.
Nu știu cum a făcut Alec Blenche, dar a nimerit-o.
Vestiarul înainte de meci — exact așa e. Mingea care nu merge unde vrei tu — exact așa e. Antrenorul care zice ceva și tu înțelegi altceva — și aia. Am citit pagini întregi și mă tot gândeam: stai, asta mi s-a întâmplat și mie săptămâna trecută.
Am citit multe cărți. Dar de obicei cărțile despre sport sunt fie prea serioase, fie prea „și apoi a câștigat campionatul și toată lumea a fost fericită”. Asta nu e așa. E mai amuzantă și mai adevărată în același timp, ceea ce e greu de făcut.
Personajul principal greșește. Și nu e pedepsit cu o lecție morală uriașă după. Greșește și merge mai departe. Exact cum facem noi.
Am terminat-o în vreo 2,3 zile că am primit-o fix înainte de vacanță și am luat-o cu mine. Am citit-o în mașină, dar mă tot deranja mami că îmi zicea să ma uit pe geam pe unde mergem. Deci da, merită cartea.
Recenzie volumul 2 — Sebastian (10 ani, non-fotbalist)
„Jurnalul unui fotbalist de buzunar, volumul 2″ — am citit-o ca să am și eu ceva de zis când Eric se laudă cu ea.
Eric a citit volumul 1 și nu s-a mai oprit din vorbit despre ea. La un moment dat am zis bine, dă-mi și mie volumul 2, să văd despre ce e vorba.
Eu citesc mult. Mult de tot, chiar și în ora de matematică. Și am un sistem: dacă după primele trei pagini nu mă prinde, o las, oricât zice mami sau doamna să citesc. Pe asta n-am lăsat-o.
Nu mă așteptam să înțeleg atât de mult din ea, că eu chiar nu știu fotbal. Adică știu că există poartă și că trebuie să bagi mingea în ea, dar cam atât. Și totuși n-am simțit nicio clipă că mi-a scăpat ceva important. Povestea merge și fără să știi regulile.
Autorul ăsta scrie cum vorbim noi între noi, nu cum scriu adulții când vor să pară că știu cum vorbim noi între noi și de fapt habar nu au.
Finalul m-a lăsat cu gura deschisă puțin. Nu în sensul dramatic, ci în sensul de — gata? Atât? Vreau mai mult. Ceea ce înseamnă că a fost bună.
Acum mă cert cu Eric că eu am iubit-o mai mult decât el, deși el a citit-o primul. El zice că e importantă ordinea. Eu zic că nu contează. Dezbaterea continuă.
Și acum chiar mă duc să citesc și volumul 1, dar tot nu i-am spus lui Eric.
Romanian