Căutam și organizam niște fișiere prin laptop săptămâna asta și am dat peste un text pe care îl scrisesem la începutul anului pentru blog. Complet uitat. Nu știu cum am reușit performanța asta, mai ales că îmi amintesc că mi se părea important și că voiam să îl public cât mai repede.
Îl public acum. Cu întârziere, dar la momentul potrivit — ceea ce, dacă citiți mai departe, o să vedeți că e exact despre asta.
Nu știu exact când am realizat că nu aleg eu cărțile Elizabethei Gilbert. Ele mă aleg pe mine.
Sau, mai precis, că cineva acolo sus are un simț al umorului destul de rafinat și îmi trimite cartea potrivită exact când ar trebui să îmi fie cel mai greu să o citesc. Sau cel mai ușor. Sau cel mai confuz. Depinde de etapă.
Am început să fac conexiunea destul de târziu — probabil pentru că atunci când ești în mijlocul unui capitol de viață, nu ai perspectiva să îl numești. Îl trăiești și atât. Abia după, când te uiți înapoi la raftul de cărți, îți dai seama că fiecare volum era acolo cu un motiv.
Pilgrims — sau perioada lupului singuratic
Eram cu un tip cam lup singuratic. Sportiv, egoist și profund încurcat de ideea de relație — deși și-o dorea, în teorie. Genul de om care vrea companie, dar se simte prins dacă o are. Înțelegi?
Pilgrims e o colecție de povestiri despre oameni singuri, la margine, în spații vaste și tăcute. Personaje care nu se potrivesc cu bine în lume — nu dramatic, nu cu lacrimi și monologuri — ci în sensul acela ușor, aproape estetic, al singurătății asumate.
Le-am citit și m-am recunoscut într-un disconfort pe care nu știam cum să îl numesc. Nu era nefericire. Era mai degrabă o întrebare lungă, fără semn de întrebare la final.
Gilbert era la început de drum când a scris Pilgrims — și se vede. E o carte fără pretenții mari, fără să vrea să rezolve nimic. Exact ce aveam nevoie atunci, chiar dacă nu știam că am nevoie.
Eat, Pray, Love — sau perioada în care totul părea posibil
Era perioada în care mă obișnuiam eu cu mine. Învățam să îmi cumpăr lucruri pentru mine, să fac excursii singură, să mă distrez și să îmi fac prieteni. Să mă iubesc pe mine — ceea ce sună a poster motivațional până când realizezi că e de fapt o muncă reală, uneori mai grea decât orice altceva.
O femeie care pleacă să se regăsească prin Italia, India și Bali. Eu am plecat in Olanda, Malta si Franta. Mâncare, rugăciune, iubire — în ordinea asta, nu întâmplător. Mai întâi te hrănești, apoi cauți ceva mai mare decât tine, abia apoi deschizi ușa spre altcineva.
Am citit-o și imediat după aceea mi-am cunoscut soțul. Acum fostul. N-am știut atunci că detaliul ăsta va conta.
Ce știu acum e că Eat, Pray, Love e despre curaj — nu curajul spectaculos, de film, ci cel mărunt și extenuant de a admite că ceva nu merge și de a face ceva în privința asta. Gilbert a plecat cu un bilet de avion și un avans de la editor. Noi avem variante mai puțin cinematografice, dar principiul e același.
Committed — sau pacea cu căsătoria
Am citit-o în luna de miere. Pe plajă, în Faro, Portugalia. O sceptică care face pace cu căsătoria — citită de o femeie proaspăt căsătorită, sub soare portughez, cu un mojito în mână. (Retrospectiv, e genul de detaliu pe care nu știi dacă să îl găsești amuzant sau revelator.)
Committed e cartea în care Gilbert cercetează istoria căsătoriei ca instituție — antropologic, filozofic, personal. Nu e o carte despre cum e frumos să fii căsătorit. E o carte despre cum ajungi să accepți că vrei ceva ce îți face și frică.
Nu am considerat-o un semn de rău augur. Poate ar fi trebuit să fiu mai atentă la nuanțe. Dar asta e frumusețea cărților — îți dau ce poți duce în momentul respectiv, nu ce ai nevoie să știi.
The Signature of All Things — sau orhideea albă și tăcerea
Eram pe finalul căsniciei. Și cam așa mă simțeam — în abstinență completă de la viață. Nu de la un lucru anume, ci de la tot. De la curiozitate, de la bucurie, de la prezența reală în propria existență. Mergeam, vorbeam, funcționam. Atât.
O protagonistă care studiază mușchi și trăiește decenii întregi în abstinență intelectuală și senzorială. Un roman lung, răbdător, botanic în ritm și în substanță.
Orhideea albă de pe copertă mi-a rămas în minte mult timp după ce am terminat cartea. E genul de imagine care nu încearcă să fie simbolică — și tocmai de aceea devine.
Alma Whittaker, protagonista, învață că poți cunoaște totul despre lumea exterioară și să nu știi nimic despre ce se întâmplă în tine. Mi-a sunat cunoscut. Prea cunoscut.
City of Girls — sau perioada de desfrâu
Imediat după divorț. Decadență, desfrâu, libertate — toate trei în același pachet, fără instrucțiuni de utilizare. Și fără nicio urmă de vinovăție, ceea ce era, în sine, o noutate.
New York, anii ’40, teatru de revistă, rochii cu paiete și decizii luate noaptea târziu. City of Girls e cartea în care Gilbert lasă gravitatea deoparte și scrie pur și simplu despre plăcere — fără s-o justifice, fără s-o pedepsească la final.
Am citit-o în perioada de desfrâu. Nu am de adăugat nimic. A fost asumat și mi-a prins bine. Mi-a plăcut.
Ce mi-a plăcut cel mai mult — atât la carte, cât și la perioada aia din viața mea — e că nimeni nu moare la final din cauza că s-a distrat. O revelație, uneori.
Big Magic — sau magia creativității în plin avânt
Trecusem de faza decadentă și voiam să înțeleg ce vreau să fac eu, de fapt, profesional. Aveam o relație frumoasă, stabilă, securizantă — pentru prima dată de mult timp nu eram în criză emoțională. Și din spațiul ăla de liniște a apărut întrebarea pe care o evitasem: bine, dar tu ce vrei să faci ăn viață?
Big Magic e cartea pe care o dai cuiva care vrea să facă ceva creativ, dar nu se simte destul de talentat, destul de pregătit sau destul de îndreptățit. (Adică aproape oricui.)
Gilbert spune că ideile există independent de noi și că, dacă nu le prindem noi, le prinde altcineva. Sună mai puțin dramatic decât pare — e de fapt eliberator. Nu tu ești responsabil de idee. Ești responsabil doar de ce faci cu ea când apare.
Am citit-o exact când eram în cel mai productiv moment creativ pe care îl trăisem vreodată. Mi-a confirmat ce simțeam deja, dar nu știam cum să articulez: că a face lucruri — pur și simplu a le face — e suficient. Nu trebuie să fie perfect. Nu trebuie să câștige premii. Trebuie să existe.
All the Way to the River — sau eliberarea
Ultima carte a Elizabethei Gilbert. All the Way to the River: Love, Loss, and Liberation — dragoste, pierdere și eliberare, în ordinea asta.
E o carte despre ce rămâne după. După o relație, după o pierdere, după un capitol care s-a încheiat fără să te întrebe dacă ești gata.
Și nu e simplu — pentru că toxicitatea nu vine mereu ambalată în oameni evident răi, cu care e ușor să rupi legătura. Vine uneori ambalată în oameni pe care i-ai considerat prieteni. Oameni alături de care ai râs, ai planuit, ai împărtășit lucruri pe care nu le spui oricui. Oameni pe care i-ai iubit.
Cel mai greu nu e să elimini un om toxic din viața ta. Cel mai greu e să realizezi că omul ăla a fost toxic — pentru că asta înseamnă să reconstruiești în minte o relație întreagă și să o vezi altfel decât ai văzut-o. Să îți dai seama că ce credeai că e prietenie era altceva. Și aia doare diferit față de o simplă ceartă.
Suferi. Nu pentru cine era, ci pentru cine credeai că e.
Eliberarea vine după. Și vine — așa promite Gilbert.
O citesc acum. Ghici în ce perioadă mă aflu.
Ce am înțeles din tot filmul ăsta
Elizabeth Gilbert nu e autoarea mea preferată în sens literar. Nu e Dostoievski, nu e Woolf, nu e nimeni care să îți schimbe felul în care gândești despre limbă sau despre lume.
E ceva mai ciudat decât atât.
E un martor al vieții mele care îmi trimite mesaje codificate prin ficțiune și memorii. Fiecare carte a ajuns când trebuia — nu când am ales eu s-o citesc, ci când viața a aranjat-o.
Nu știu dacă asta se cheamă destin, coincidență sau pur și simplu faptul că suntem atrași instinctiv spre cărțile care rezonează cu ce trăim. Probabil e a treia variantă. Dar e mai puțin interesant de povestit.
Dură, ușoară, complicată sau eliberatoare — viața tot continuă. Și undeva, Elizabeth Gilbert probabil deja scrie cartea pentru ce urmează în viața mea.
Abia aștept să văd ce va fi.
Tu ai o carte care a apărut exact când trebuia? Mă gândesc că nu sunt singura cu biblioteca asta care știe mai multe despre mine decât par.
Romanian