Ana Barton – interviul de 5 zile

[facebook_ilike]

Intr-o zi ma gandeam ca mi-ar placea sa citesc un interviu cu Ana Barton. Pana sa ma dezmeticesc si sa vad alte interviuri, i-am zis ca mai bine ii iau eu un interviu. Asa ca vreme de 5 zile i-am trimis cate 2 intrebari pe zi, i-am ales cateva poze rosii iar mai jos avem ce a rezultat.

Cu Ana Barton imi place sa vorbesc ca femeile. Nu ca fetitele, nu ca domnisoarele, ca femeile. Alea batrane de la tara. Fa, femeie, si ce mai ziceai ca faci?

Am cunoscut-o pe Ana tare ciudat, intr-o perioada cand eu personal munceam de rupeam, eram dusa, zau asa. Nu vedeam decat televiziune, cadre, incadraturi. M-am tot gandit cum am cunoscut-o si mi-am amintit. Era o zi cand secretara era libera si faceam cu schimbul la secretariat. De la 12 la 14 era randul meu. Era pe vremea cand inca nu aparusera telefoanele mobile si trebuia sa am grija de valiza aia mare cu multe butoane, aka fax, telefon, interioare, scanner si inca o gramada de chestii prin ea. Eu cu gandul la filmarile mele si total atehnica asa cum sunt si acum, m-am trezit ca m-am incurcat in fax, scanam cu curu’n sus si i-am facut sefului legatura cu el insusi. Si apare Ana:

–          Fa, ce faci aici? Ai venit cu pluta pe Dambovita? Nu stii si tu sa folosesti un telefon? Da-te pana nu te da asta afara. Sa zici saru’ma si pleaca sa nu te mai vad la telefon ca nu prea le ai.

Uneori imi amintesc de ea, asa cum o vedeam mai de departe, alteori o vedeam si mai de aproape, am petrecut cu ea multe ore, multe zile prin aceleasi birouri. Stiu ca imi placea si ma uitam cu coada ochiului, mai bine zis ascultam cu coada urechii, imi placea ce aud. Vorbea duios, avea cuvinte frumoase si ocara ca nimeni alta. Mie imi era rusine sa trag cate o injuratura. Nici ea nu zicea chiar de fata cu toata lumea, dar susotea ingenios.

Ei si de la povestea asta de pe timpuri, iaca revin in prezent cand imi tot doream sa vad un interviu cu Ana Barton. Am citit vreo cateva pe cinste, dar eu il voiam pe al meu. Si daca nu mi l-a luat nimeni, iaca mi-l iau singura.

Fa, ce faci pe aici?

Ia, eu fac ce fac de mult/ Iarna viscolu-l ascult…

Risipesc ce stiu, mi-e ca si ce nu stiu, risipesc ce am si stiu ca am, ce am, dar nu stiu ca am, ma risipesc doar cu bucurie de ceva vreme. Inainte de vremea asta aveam suparari cand credeam eu ca m-am risipit in van. Asta pana mi-am dat seama ca vanul nu exista. Atunci m-am linistit, iar locul unde se decantau supararile, nu ma-ntreba unde este, nu-s buna la anatomia si fiziologia sufletesti, la geografia sufletului nici atat, s-a curatat singur de reziduuri si si-a facut acolo cuib bucuria.

Presupun ca esti cea mai buna prietena a ta, te-ai abandonat vreodata?

Sunt cel mai mare dusman al meu si, normal, ca orice dusman sanatos la cap, nu m-am abandonat niciodata. Bizar insa, atunci cand aproape reusesc sa ma rapun, apare un al treilea combatant care, iata, pana acum m-a salvat de fiecare data de mine insami. Nu stiu mai nimic despre el fiindca dispare imediat ce ma scapa de mine. Ala tre’ sa fie prietenul care la nevoie se cunoaste. Numai ca nu vrea sa-l cunosc si eu. Probabil ca nu ma considera vrednica. Cred ca nici nu sunt.

Cand scrii, ce mai scrii?

Liste de piata, e-mailuri, mesaje, comentarii, idei de scriitura, texte de opinie, postari de feisbuc, notite de curs, notite de sedinte, cateodata si literatura. Dar nu mai scriu scrisori, iar asta e un fel de amputare a unui sine de care-mi placea mie, scrisorar pasionat.

Cand mi-e dor de tine, pe ce rafturi te gasesc? 

Ei, stai asa! Pana s-ajung in raft sper ca mai e. Oricum, sa ma-ngropati in tarana, nu-n ciment. Da, stiu, tu te referi la carti. Ele sunt in librarii si se pot comanda direct pe site-urile editurilor. Dar nu cumva ma-ntrebi in ce raft al meu ma gasesti tu pe mine acum? Ca, daca e pe-asa, iti spun. Intr-unul fragil, vulnerabil, incert. Te miri? N-ai de ce, e acelasi dintotdeauna. Pe mine ma doare si cand bate vantul, copila, numai c-am invatat sa fiu zidar si-am ridicat chiar fortarete, ca sa supravietuiesc. Si tot cu mila Domnului am supravietuit, nu cu vreo pricepere de-a mea. Dar, na, omul, saracul, simte si el nevoia sa creada c-a facut ceva in viata. Pai, a facut ceva imens: si-a supravietuit. Chestiune care, in ce ma priveste, ramane totusi cea mai mare realizare personala. Si nici nu cred s-o intreaca vreodata ceva. Ca una e sa supravietuiesti, si cu totul alta sa-ti supravietuiesti. In fine, amandoua sunt fronturi care, odata deschise, nu mai apuca pacea. Armistitii, da, pace, nu.

Teologie, Litere, Cultura si Civilizatie Ebraica, Psiholingvistica. Legatura dintre ele este Ana Barton, dar ce ti-a ramas din fiecare?

N-as putea sa-ti spun ce anume mi-a ramas din fiecare pentru ca n-am stiut niciodata exact ce-am avut din fiecare. Sunt lumi in care am intrat la un moment dat si din care n-am iesit niciodata. Universuri complementare. La Litere normal ca m-am dus, era, cumva, in firea lucrurilor sau, oricum, in firea mea. E cea mai veche pasiune. La Teologie am mers pentru ca am vrut sa-nvat mai mult decat citisem eu deja, ani buni, in domeniu. Cateva titluri, e drept, am mai aflat eu in facultate, dar venisem cu un bagaj consistent, recunosc. La masterul de cultura si civilizatie ebraica am ajuns fiindca m-a intrigat abordarea crestina rece-semita, ca sa nu-i zic antisemita. Mi s-a parut o prostie si-am vrut sa stiu mai multe despre ce-nseamna evreitatea. A fost un master foarte bun, serios, cu un program divers, cu profesori extraordinari, din tara sau de la marile universitati din strainatate: Mariuca Stanciu, Francisca Baltaceanu, Andrei Cornea, Silviu Lupascu, Liviu Rotman, Carol Iancu, Emanuel Marcus. In anul in care-am intrat la master am dat si colocviul pentru doctorat. Psiholingvistica. Tema era „Limbaj si comunicare la copiii strazii“. Nu prea am vrut eu sa incep masterul si doctoratul in acelasi timp, dar conducatoarea de doctorat mi-a zis ca dureaza oricum ani buni, asa ca sa nu mai aman. Pe-atunci nu exista scoala doctorala de trei ani, ci doctoratul de sapte ani. In fine, am dat colocviul, am intrat, m-am apucat de treaba, usor sa le duc pe-amandoua n-a fost, masterul era la zi, normal. Am inghitit psihologie cu polonicul, dar si lingvistica aplicata; stateam in laboratorul de psiholingvistica din Pitar Mos pana ma uita Dumnezeu. Asta cand nu eram pe strada, vorbind cu copiii strazii. Numai ca la un moment dat am ramas insarcinata, iar sarcina a fost cu probleme foarte mari. A trebuit sa stau prin spitale, iar cand eram acasa stateam numai in pat, asta pana am nascut. Cand i-am spus conducatoarei de doctorat ca trebuie sa-mi aman examenele si referatele, mi-a zis textual: „O femeie de stiinta se dedica stiintei, nu puieste“. Bref, le-am amanat, evident, si mi-am inghetat studiile doctorale dupa patru ani, gandindu-ma ca-mi voi gasi alt conducator, dar nu le-am mai dezghetat nici pana azi. Am invatat enorm in perioada aia intr-un domeniu cvasinecunoscut la noi. Folosesc in fiecare zi acele cunostinte, le-am aprofundat in timp, s-a nascut si aici o pasiune. Cred ca atunci am inteles si faptul ca un mare specialist ori un mare creator nu este neaparat si un mare caracter. Am fost amarata cand am inteles, dar acum stiu c-a fost o lectie foarte buna, venita la timp.

Prospect de femeie, Mamifer, Foto Splendid –  Viata Sociala, Cartea simtiurilor, Juramant de ratacire. Un cuvant, doar un cuvant pentru fiecare?

„Prospect de femeie“ – dragoste, „Mamifer“ – bucurie, „Foto Splendid. Viata Sociala – Colectia Costica Acsinte“ – frumusetepura, „Cartea simturilor“ – splendoareadiversitatii, „Juramant de ratacire“ – acoperamant. Vezi bine, unde n-am gasit un singur cuvant, am facut sa fie unul.

Balzac, Dostoievski, Goethe sau Emily Bronte?

Balzac, Dostoievski, Goethe,Brontë. Solomon, Bocchoris, Homer, Marc Aureliu, Plutarh, Tucidide, Cicero, Platon, Aristotel, Fericiul Augustin, Sei Shonagon, Toma D’Aquino, Petrarca, Villon, Dante, Maimonide, Spinoza, Montaigne, Pascal, Boccaccio, Cervantes, Shakespeare, Thomas Morus, Ignatiu de Loyola, Tereza de Aquila…  zici tu sa mai scriu?

Cum vezi literatura romana contemporana?

Bine. Chiar foarte bine o vad. Nu difera cu nimic de alte epoci. Scriitori bun, foarte buni, extraordinari. A, ba nu, spun prostii: diferenta o face faptul ca azi poti sa afli foarte repede despre o carte buna. Temenea, cu papuc pupat in varf, internetului.

Juramant de ratacire. Ultima ta carte. Povesteste-mi.

Sigur, sigur „Juramant de ratacire“ nu e ultima mea carte, nu de alta, dar intr-o editura exista deja un alt manuscris. Nu am vorbit pana acum despre el, tu esti prima careia-i spun. Insa ce-o fi dupa aia, mila Domnului. Niciun om nu stie cate-i sunt zilele.

Ce e drept, mi-ar placea sa mai traiesc cat sa scriu si urmatorul roman, cel care am vrut, de fapt, sa fie primul. L-am pritocit, am umplut caiete cu notite, am si nedormit din cauza lui, insa, cand m-am asezat la masa de scris, am inceput sa scriu cu totul altceva, si anume ceea ce s-a dovedit a deveni primul meu roman – „Juramant de ratacire“. Asta e, nu scrii ce vrei tu, te scrie pe tine o carte. Iar asta se pare ca n-a mai putut sta in mine, n-a mai avut rabdare. A iesit, a tasnit pur si simplu, basca fara sa se anunte in prealabil, cum elegant si politicos ar fi fost. Si asta si este: o carte tasnita.

Cititorii mei ar vrea sa te citeasca, ai un mesaj pentru ei?

Am, da: „Dragi cititori ai Laurei, servus! Eu sunt Ana Barton. Un om-femeie care si scrie. Voi nu e musai sa-mi cititi mie cartile, sunt atatea carti extraordinare pe lumea asta, dar nu va despartiti pe voi insiva de cititul cartilor. Cartea e importanta, cum stie ea sa-si iubeasca sau sa-si scrasneasca cititorul, cum poate fi ea si leagan, si cui in calcai. In carte traieste un cititor, in poezie sau in poveste. Cum il cheama pe autor conteaza mult cand ne place o carte. Ca sa i le mai cautam si pe celelalte. Sau daca nu ne place, desi eu nu ma dau batuta cu o carte, cu doua. Recunosc, sunt incapatanata, nu dau usor verdicte; sau, de fapt, nu dau verdicte. Dar cartea-i fruncea, numai cartea. Cititi ce va aprinde lumini.“

Daca vrei sa o citesti pe Ana Barton pe blog, o gasesti aici, sau cel mai bine in librarii.