Aseara am invatat un nou cuvant. Parandarat. M-a amuzat tare acest cuvant. Culmea, ca mie imi place foarte mult limba romana, sunt fan DEX. Cand eram mica aveam DEX-ul carte de capatai. Citeam din el ca din Balzac. Imi plac cuvintele, imi plac cuvintele noi, tot timpul invat. Dar pe asta, zau daca il stiam.
Parandarat, auzi.
Iar tipul care mi-a zis acest cuvint mi l-a explicat asa: „nu e in dex, e argou. Tu imi faci mie o plata cu conditia ca eu sa iti intorc o parte din bani la negru, e o practica larg raspandita in agentiile de publicitate. Sper sa-i aresteze si pe astia intr-o zi ca pe Dan diaconescu”. Tare explicatia lui, nu?
Imi plac mult cuvintele. Unele ne plac pur si simplu. Ne plac atat de mult ca devin ticuri verbale. In ultima vreme am inceput sa folosesc cam mult sintagma „in fine” , care ma scoate din sarite de altfel si nu mai vreau sa o folosesc. Mai spun si tot felul de onomatopee… apropo, onomatopee… ce-mi place cuvantul asta… 🙂
So, zic uff, na, ugh.. evenervez pe toata lumea cu asta. De fapt, atunci raman fara cuvinte si d’aia le folosesc.
Sunt multe cuvinte care imi plac. Desi stiu care este diferenta dintre nihilist si negativist, imi place mai mult sa spun nihilist.
Alte cuvinte sunt de-a dreptul urate. „Evident”. urat cuvant. Imi miroase a pasta de dinti cand il folosesc.
Sunt multe cuvinte care sunt spuse aiurea. Cuvinte care dor, mai ales cand vin de la oameni pe care ii iubesti. Cuvinte multe. Comunicare as spune. Sunt si mai multi oameni care spun de exemplu „te iubesc” doar asa pentru ca suna bine si da bine sa spui asta. O spun asa, ca pe „buna ziua” . Nu prea imi place asta.
Mai sunt si multe injuraturi, astea mie imi plac tare mult. La un moment dat, organizam un teambuilding si aveam un exercitiu de relaxare prin care 2 oameni trebuiau sa se injure pret de 3 minute fara sa foloseasca cuvinte urate. Mi s-a parut super tare acel exercitiu. Relaxeaza si in plus e foarte amuzant sa vezi ceva de genul asta. Cum sa ii spui unui om „regreseaza retrospectiv in partea bazino-mastoidiana a colului uterin a mamei tale”?
Mai sunt si injuraturile regionale. „Ure-te brusture” sau „Du-te-n betesug„. Tari, nu?
Cand eram mica, tata ma punea sa spun parapicopelnita tot timpul. Si ma incapatanam sa zic. Apoi am mai crescut si cuvantul meu preferat era „pseudokinegeticos” . Acum am evoluat si imi place sintagma: „aprodicul si filupantul indibiguidibil ce breseaza selicoticul absolut„.
Adica… dupa ce ca limba romana are milioane de cuvinte si uite ca inca invat cuvinte, fie ele si argouri, eu tot mai inventez cuvinte. Imi place sa inventez cuvinte.. Cui nu ii place, de altfel? 🙂
Romanian
De pritopop?rc? ai auzit?
E un fel de co?op?rl? cu pene…
:))) da, si cuvintele astea imi plac… 🙂
tocmai am primit un comentariu de la dan diaconescu. si suna asa: „dan diaconescu presedinte” . mai sa fie. l-am bagat la spam. cum plm sa se intample asta? pe blogul meu? ma intriga rau de tot. in mama lui de santajist. ca eu mor de nervi ca l-au eliberat.
si plm suna bine.nu?
Intr-o carte de prin anii ’80 (ma intreb daca as putea-o gasi prin biblioteca sau s-o fi pierdut in decursul timpului) de Ion Baiesu sau Eduard Jurist (nu mai stiu exact care, amandoi erau umoristi, parca) era o povestioara (un fel de schita din aceea scurta) in care eroul inventase un fel de vocabular al lui propriu si o frazeologie absolut de neinteles pentru cei din jur. Poanta povestirii era ca, dupa ce initial ii lasa pe toti (colegi de serviciu, vecini, etc) perplecsi cu exprimari sforaitoare dar neinteligibile, in cele din urma, acestia incep sa-i raspunda in acelasi fel, astfel incat, la final, el este cel blocat si care nu stie cum sa reactioneze…
Daca dau de ea, o sa-ti dau cateva monstre de cuvinte care suna bine dar sunt absolut neinteligibile… 😉