Am adoptat acum 5 ani un băiețel fantastic! La momentul acela nu eram așa de sigură că va fi fantastic, dar a apărut în viața noastră într-un mod magic. Dorit, iubit și adulat. Acum, când mă uit la el când doarme (pentru că doar atunci este cuminte), mă gândesc: ce am făcut atât de minunat în viață de merit un copil așa senzațional? Iar când mă întreabă dacă șerpii au fund sau îmi spune „stai calm, mami, nu te agita ca femeia mare” îmi umple inima de fericire. Nu mai spun ce senzații trăiesc atunci când îmi spune mama mea cea adorabilă. Am trecut și prin faza în care eram frumoasă ca o vacă. Și da, lui i se părea ceva frumos asta. Noi suntem cei care nu înțelegem. Acum îmi spune că sunt frumoasă ca o zână, am fost promovată. Bine, asta când nu se supără pe mine și îmi spune: ia-ți matura și fugi, vrăjitoareo!

Problema mea majoră a fost că nu știam cum să îi spun că este adoptat. Cei de la Direcție îmi recomandau să îi spun asta pe la 7,8 ani. Mă gândeam că totuși nu e prea târziu? Așa că de când a venit la noi, mai exact de la 2 ani, am inventat niște povești prin care să îi spun că este adoptat pe înțelesul vârstei lui.

I-am spus cum Doamne Doamne a greșit burtica și de acolo am dezvoltat o serie de povești. Primele 2 le-am pus pe hârtie și ți le dau și ție să le spui copilului tău. Pot fi spuse oricărui copil, nu doar celor adoptați, dar, dacă vrei să îți fie mai ușor să îi spui ce este adopția, începe de aici.

Când Sebastian a împlinit 7 ani, în timp ce îi spuneam IAR una dintre povești (au devenit poveștile lui preferate în timp), m-a întrebat:

– Adică eu sunt adoptat?

– Da

– Dar tot voi sunteți părinții mei, da?

– Vom fi părinții tăi toată viața. Nu scapi de noi.

Și cam asta a fost discuția. Încă nu sunt lămurită dacă nu l-a interesat că e adoptat sau dacă nu a înțeles ce i se întâmplă.