Un an de WOW

[facebook_ilike]

6 martie 2011
Sunt singura. Am o casa draguta, un job care imi place, am prieteni, mi-e bine. Cine sa ma tina in brate noaptea nu prea exista, dar cred ca ma pot obisnui cu asta. Chiar am inceput sa ma obisnuiesc. Mi-e bine si imi place viata mea asa cum e. M-am impacat cu mine si mi-e bine.

6 martie 2012.
Am o problema grava: nu gasesc o menajera ca lumea. Ha.. e 6 martie. A trecut un an. Intre timp. Stau intr-o alta casa. Tot draguta. Am un alt job care imi place si mai mult. Mi-am schimbat masina cu una mai draguta. Am inca prieteni, chiar mai multi. Si …sunt maritata.

Cam asta s-a schimbat la mine in numai un an. Adica tot. Toata viata mea s-a schimbat. Desi ma impacasem cu mine si credeam ca asa va decurge toata viata mea, ca voi fi singura, dar linistita. Totul s-a schimbat. A intrat in viata mea exact in momentul in care ma asteptam mai putin. Cum s-a intamplat? Habar nu am. M-a luat pe nepregatite. In ciuda faptului ca as fi putut spune la acel moment ca eram linistita si ca era fix momentul sa pot primi pe cineva in viata mea, tot cred ca m-a luat pe nepregatite.

Il stiam deja de cateva luni. L-am vazut prin octombrie si mi s-a parut ca e pitic, gras si mototol. Lui i s-a parut ca sunt pitipoanca, aveam Navara si Iphone 4. Totusi, s-a gandit ca sunt jumatatea lui si a facut tot posibilul sa fie mai mult. Nu mi-am dat seama de asta atatea luni. Pe 6 martie scriam in jurnalul meu ceea ce am scris mai sus. Tot pe 6 martie seara nu mai era valabil nimic. Eram indragostita deja. Am stat foarte mult si ne-am gandit ce facem si daca e bine ce facem. I-am zis ca nu imi doresc o alta relatie doar ca sa ma aflu in treaba. Eu imi doresc o relatie unde sa gasim solutii sa ramanem impreuna mereu.

Nu eram dispusa sa incerc doar ca sa nu mai spuna lumea ca sunt singura. Mi-a zis ca asta vrea si el si a venit la mine cu un tricou de rezerva si periuta de dinti. Eu care ma socam si tipam cand vedeam pe cineva care lasa ceva la mine.
Mi-a zis ca el se trezeste tarziu de obicei. I-am zis ca eu la 6 dimineata.
– La 6 dimineata e lumina?
In prima dimineata m-a trezit el pe mine la 6 fara 5 minute.
– Ia uite, sunt si oameni pe strada!
Ne-am tot trezit la 6 dimineata si pana la ora 9 cand plecam la birou stateam la cafea si vorbeam. Am renuntat la ascultat Coldplay si stat pe facebook.

Trei saptamani mai tarziu eram casatoriti civil. Am socat pe toata lumea. Toti ne spuneau ca e doar 5 lei divortul. Ca nu va tine mult. Ca de ce am facut asta si tot asa. Nu ne-a pasat. Am pierdut vreo cateva prietene. Si el vreo cativa prieteni. Am trecut si peste toti fostii care ne tot sunau. Eram doar noi si stiam exact ce vrem. O familie. Si multa multa iubire. Nu credeam vreodata ca voi putea iubi cu atat de multa intensitate atat de repede. Chiar daca ma indragosteam si de un scaun, imi trecea foarte repede. Credeam ca am nevoie de cel putin 6 luni ca sa pot iubi.
As, dar de unde! Mi-a trebuit maxim o saptamana ca sa realizez ca este ceea ce imi doresc in viata si ca nu pot concepe viata mea fara el. Stiam amandoi ca vom avea probleme. Ca ne va fi greu sa ne acomodam unul cu altul. Dar stiam si ca vom gasi solutii pentru tot.

In luna iulie ne-am casatorit si religios si ne-am mutat in alta casa. Casa lui. Am devastat-o. M-am mutat cu toate lucrurile mele, am schimbat mobila, am schimbat culorile, i-am mutat lucrurile. Nu mai gasea nimic. Nu am crezut ca un barbat poate fi atat de intelegator atunci cand nu mai gaseste nimic in casa lui. Traia aici de-o viata si am schimbat tot. Am fost egoista si nu m-am gandit la asta. In capul meu era doar o casa noua. Apoi mi-am dat seama ce am facut si mi-am cerut iertare. L-a bufnit rasul si mi-a zis: “Hai sa imi arati pe unde am lucrurile”.
Nici macar nu am simtit cum ne-am acomodat unul cu altul. Cand a nins si mi-a dezgropat masina din zapada, mi-am dat seama ca anul trecut am dezgropat-o singura plangand. Acum eram fericita. Si nu pentru ca avea cine sa imi dezgroape masina. Si am plans iar. De fericire de data asta.
Sunt fericita pentru ca am langa mine omul pe care l-am cautat o viata. Si nu e deloc pitic, gras si mototol. Are 1,90, nu e gras deloc, iar mototol nici nu poate fi vorba. E sotul meu si sunt foarte fericita ca am langa mine un asemenea om.

Mi-e drag sa ma trezesc langa el, mi-e drag atunci cand e concentrat, mi-e drag atunci cand ma tine in brate, mi-e drag atunci cand ii gatesc, mi-e drag cand in fiecare dimineata se trezeste razand. Mi-e drag atunci cand ma suna sa ma intrebe: “unde e telecomanda? A, gata, am gasit-o!”. Mi-e drag ca nu are cont pe facebook, mi-e drag ca nu ii place sa scrie, mi-e drag ca este inginer. Mi-e drag ca nu imi citeste si critica blogul. Mi-e drag ca nu lucram impreuna.
Si stiu ca si eu ii sunt draga. Cel de Sus mi-a jucat o mare festa. Este omul pe care l-am cautat o viata si, cu toate astea, de astfel de oameni, m-am ferit o viata. Ah, pe vremea aia, nu stiam ce imi face placere. Nu stiam cat pot sa iubesc un astfel de om.

Inca ne trezim amandoi devreme, eu la 6, el a schimbat si se trezeste la 8. Am timp sa mai ascult si Coldplay. Abia asteptam sa se faca seara si sa ne intoarceam de la munca ca sa vorbim ce am facut peste zi. E drept ca a trecut doar un an, dar simt ca asa va fi mereu.

Vad multi oameni care ne tot avertizeaza ca fericirea asta va dura 2,3 ani apoi va fi monotonie. Nu ii bagam in seama. Nu are cum sa fie monotonie intr-o relatie in care radem tot timpul si facem atat de multe lucruri impreuna, dar si separat. Oamenii care rad sunt mai frumosi. Mereu am crezut asta. Si da, nu putem sa ne certam pentru ca ne bufneste rasul. Pentru ca viata e frumoasa si merita traita si retraita.