Cum protejezi un copil adoptat
Toată lumea se gândește că atunci cand ai reusit să adopți un copil, e totul roz și minunat toata viața. Inclusiv legea spune că ai 3 luni să îl cunoști și 3 luni se încredințează în vederea adoptiei, ca să ai timp să te acomodezi. Am scris aici cum la mine a durat cam 2 ani adaptarea.
Adevărul e că te cam urmărește toată viața această poveste, cumva. După 6 ani de la adopție pot spune că am trecut alături de Sebastian prin multe stări de acomodare, bully și readaptare.
Am divorțat când copilul avea 5 ani și mi-a spus într-o zi când m-a auzit râzând, că el nu credea că și adulții râd. Atunci mi-am dat seama că nu era un mediu bun pentru creșterea și educația lui și că și eu trăiam într-un mediu toxic. Am plecat. Divorțat. Mutat. Și am scris aici cât de bine a fost după.
Ulterior divorțului am avut o întâlnire cu un tip într-o cafenea și, când i-am spus că am un copil adoptat a zis: aaa, păi atunci poți să îl dai înapoi! Tocmai trecea un chelner pe lângă și mi-a întins farfuria pe care o avea în mână, i-am turnat-o ăluia în cap și a fost dat afară în șuturi de ceilalti co-meseni. Momentul a fost priceless și am râs, dar mi-a ramas un pic de gust amar despre cum poate să gândească așa un om.
Apoi am mai avut o problemă cu o învățătoare de la pregătitoare și puțin din clasa 1, care nu știu exact ce îi facea de nu ieșea copilul de sub bancă. La un moment dat mi-a spus că el vrea să se ucidă ca să nu se mai ducă la școală. Pentru că era într-o clasă cu “cea mai tare învățătoare din școală”, nu mi-a trecut prin cap că ea e vinovată și am dus copilul la psiholog. Ca să aflu că învățatoarea îl ținea cu mâinile sus cu fața la tablă (aici recunosc că nu doar pe el) și că îi spunea să “să nu îi spui la mami ce se întâmplă în clasă”.
Și, în fine, multe alte povești cu acea învățătoare care îmi spunea să îl las repetent pentru că este înapoiat (a se citi nu știe să citeasca în clasa pregătitoare), că nu e pregătit de școală și că degeaba încerc eu să îl aduc pe linia de plutire pentru că “el provine din cine știe ce mediu și nu are cum să învețe bine”. L-am mutat instant în altă clasă unde, surpriză, într-o lună copilul știa să citească, a ieșit de sub bancă în 2 zile. Mai mult, o iubește pe învățătoare și îi place să meargă la școală. Bine, cu clasicul răsfăt de dimineață, dar asta face orice copil.
Ieri am citit pe facebook la o prietenă care locuiește în Germania că în clasa lor este un copil cu probleme de comportament, iar mama acestuia a trimis mesaj la toată clasa cum că acel copil are o problemă personală și că îi roagă să îl înțeleagă. A primit multă empatie, încurajări și părinții și-au mobilizat copiii să susțină și să integreze acel copil.
Postarea asta a venit a doua zi după ce la mine urlase o prietenă că eu sunt nebună și nu văd că am un copil diferit, un copil cu probleme, că nu văd că are ADHD și că nu îl duc la doctor, ci îl las în comunitate. Jur că nu înțeleg ce a vrut să spună cu acea isterie. Voia să îmi sugereze să duc copilul înapoi sau să îl izolez în casă? N-am înțeles, nu îmi bat capul, dar este foarte traumatizant pentru un om să urli la el că are copil cu probleme. E ca atunci când vezi un om cu un copil cu dizabilități și urli la el că are copil handicapat, desi omul știe că are copilul handicapat.
Da, am un copil care până la vârsta de 8 ani a avut 3 mame și 3 tați, 2 ani din viață șterși cu guma, 4 case în care a locuit, 3 orașe în care a locuit. Luat de la mama numărul 2 (asistenta maternală) și adus într-o casă nouă și cu o viață complet diferită, cu absolut toți oamenii noi în viața lui. Iar după 2 ani a mai trecut și printr-un divort, mutat cu chirie și alți oameni noi, apoi mutat iar și iar oameni noi, școală nouă, prieteni noi, casă nouă, viață nouă.
Mă întreb, câți dintre adulți ar putea trece prin toate astea în 8 ani? Și nu vorbesc despre primii 8 ani de viață, care sunt extrem de importanți pentru tot restul vietii.
Da, am un copil diferit și sunt tare mândra de el. Am un copil extrem de puternic și eu sunt puternică pentru el.
Nu este cel mai cuminte copil, știu asta. Încă are în viața lui ceva elemente care îl bulverseză, încă află ce e cu el și are reacții neașteptate. De exemplu, nu vrea sa inteleaga ca nu este ok sa se duca neinvitat la oameni acasa. Chestie la care lucrez cu el, desi merge tare greu sa inteleaga ca nu e ok sa se duca neinvitat, chiar daca ii sunt prieteni.
Da, este neascultător, rebel, face ce vrea el, are replici pentru orice, mai și înjură (pentru că așa l-a auzit pe tati ☹ ), spune multumesc și vă rog frumos, se supără repede, face și tantrumuri, plânge, țipă, râde, pleacă în altă cameră să “se adune”, cum spune, pleacă de acasă și se plimbă pe străzi prin cartier, îmi spune povești, îmi scrie scrisori, îmi zice că sunt mămica malefică, apoi că sunt cel mai bun lucru din viața lui, țipă la mine, apoi își cere scuze și mă ia în brațe și… jur că sunt extrem de fericită pentru oricare chestie din tot ce am scris aici.
Mie îmi sună a normalitate. Nu îmi doresc un copil care să își facă lecțiile singur fără să îi zic eu de o mie de ori, nu îmi doresc un copil care să se execute pentru că țip la el, nu îmi doresc un copil care să mă mintă pentru că îi e frică de bătaie și pedeapsă.
Mi-au spus mulți că un copil trebuie pedepsit, altoit sau să țip la el. Ei, am eu ceva ADHD sau cine știe ce altceva, și refuz să îl bat, să îl cert, să îl pedepsesc. Eu vorbesc cu el când greșește. Îl las să se liniștească și apoi vorbim frumos despre ce s-a întâmplat. Cam cum faci și cu un adult. L-am alergat și eu cu lingura, dar fuge și nu îl prind, iar el leșină de râs și imi zice: Ai obosit? Hai, prinde-mă! Mai fugi dacă îți vine.
Nu funcționează nici pedepsele cu el. I-am luat toate device-urile și jucăriile și el și-a scos șosetele și le-a pus pe mâini și făcea o piesă de teatru.
De ce aș strica un copil așa mișto?
Romanian