Dacii din cer

Guest Andrei Hazgan, participant la umanitara de la Ursici cu Mitsubishi Pajero, masina nr 25

Dacii exista in secolul 21. Ei traiesc singuri intr-o tara care i-a uitat. O tara cu pretentii de Uniunea Europeana, condusa de o sleahta de smecheri de oras, care au un singur gand: bunastarea lor proprie, si nimic altceva. Astfel incat si lor ca si noua celorlalti nu ne ramane decat un singur lucru de facut.

Sa ne descurcam singuri, oricare ar fi situatia data. Numai ca atunci cand traiesti in varful muntelui, iar drumurile tale se intersecteaza cu drumurile ingerilor din cer, lucrurile se schimba un pic.

Prima impresie este ca aici oamenii sunt zgarciti. Vorbesc putin, cuvintele le sunt suierate, abia ii intelegi. Au ochi de lup, si sprancene unite. Traiesc in vis si viseaza in realitate. Traiesc laolalta cu zane, ursitoare, ingeri si demoni. Stiu sa gaseasca iarba fiarelor si sa faca leacuri din buruieni si radacini de copac. De cele rele nu ii apara decat preotul din sat si credinta lor in Dumnezeu. Tot de la Dumnezeu le vine si curajul si incapatanarea cu care rezista aicea sus.

Viseaza la lucruri inimaginabile, cum ar fi un bec electric aprins la ei in casa sau o cismea cu apa la ei in curte. Satul Ursici. Ca sa ajungi la ei, trebuie sa urci si tu in cer. Este un sat cocotat pe niste piscuri, si ascuns prin niste paduri. Drumul pleaca din vale, din Simeria spre Calan, apoi in comuna Bosorod, si urca serpuit vreo 10 kilometrii. In Ursici daca vrei sa vorbesti cu vecinul tau cel mai apropiat, ai de mers cel putin o ora. Daca vrei sa te duci la scoala, ai de mers doua ore prin padure. Dar nu e nicio problema, la 7 ani cand trebuie sa mergi la scoala in clasa 1, esti deja om in toata firea, si poti sa infrunti singur orice pericol…

Scoala din Ursici este o institutie a Ministerului Invatamantului. O cabana de barne, cu o singura camera, inauntru doua banci, doua mese si o soba. Deocamdata fara dascal. A fost odata o invatatoare, dar a plecat. Era venita din vale. Nu a putut sa stea aicea, sus. Intre timp, copii vin in continuare la scoala. Cei mai mari isi impart cu cei mai mici tainele aflate de ei cu putin timp inainte. Oamenii de aici sunt de piatra. Asa se nasc, asa traiesc si asa mor. Tacuti, si cenusii, te sfredelesc cu privirea lor taioasa. Unii au fost in vale, altii au fost si pe la oras, dar s-au intors aici.

Un batran care facuse armata la Roman mi-a povestit despre camaradul lui de arme. Nu il mai vazuse de vreo 50 de ani, dar vorbea despre el ca si cum l-ar fi vazut ieri. Nu mai coborase de pe munte de cativa ani. Trebuia sa aiba grija de baba lui care de cativa ani e cam bolnava. Nu au avut copii, dar se descurca. Tinerii satului coboara cu o caruta cam odata pe luna, duc branza si urca cu faina, ulei, zahar. Uneori mai aduc si lucruri mai exotice, cum ar fi orezul. O femeie care ma privea cu niste ochi care stiau orice leac si orice raspuns, nu avea decat 28 de ani. Copii ei erau destul de mari, probabil ca in vreo 2-3 ani va deveni bunica. O alta femeie tinea de mana o fetita de vreo 3-4 ani care se uita la noi cu cei mai mari si rotunzi ochi pe care i-am vazut vreodata. A primit o papusa, si s-a speriat, a crezut ca e un pruncut care trebuie tinut la caldura. A luat papusa si a aparat-o in bratele ei micute ca si cum asta ar fi stiut sa faca de-o viata. Din ochii ei mari, curgeau picaturi de roua.

Cativa tineri au venit cu un ceainic din care ne serveau cu tuica fiarta. Aveau mustati negre, palemele mari ca niste lopeti si fruntea ridata si innegrita de vant. Mai vazusem undeva caciulile lor, sculptate pe copia columnei lui Traian de la Muzeul de Istorie din Bucuresti. Noi am urcat acolo cu vreo 25 de masini. Eram din toate colturile tarii, si din diverse cluburi de off-road. Le-am dus lucruri pe care daca majoritatea dintre noi le-ar avea in casa ca singura alternativa, ar iesi sa manance in oras. Le-am dus faina, ulei, zahar, malai, orez, detergent, ceva conserve, haine, niste jucarii, ceva rechizite pentru scoala. Ei ne-au primit in mijlocul lor, si ne-au servit cu ciorba, friptura de mistret si gogosi. Cele mai bune gogosi pe care le-am mancat vreodata. Gogosi facute din suflet. Peste noapte a inceput sa ninga. Incet zapada va acoperi drumul de carute, vantul va troieni omatul alb, iar pe acolo nu va mai putea sa treca niciun picior. Satul Ursici o sa ramana izolat pana la sfarsitul lui Martie.

Guvernantii nostrii isi vor petrece sarbatorile prin cine stie ce statiuni de fite, sorbind wisky de 300 de dolari sticla si planuind care dintre clientii lor politici vor fi despagubiti de catre stat in vederea expropierii pamanturilor cumparate acum un an pe mai nimic, si care bineinteles ca dupa ce se va hotari pe unde va trece o autostrada sau parc industrial, vor valora de 50 de ori mai mult.

Ursicenii se vor bizui din nou doar unii pe ceilalti, asa cum inainte au facut-o si parintii lor, si inainte parintii parintilor lor, si inainte parintii parintilor parintilor lor, si tot asa in urma pana la acei oameni de piatra care s-au batut de unii singuri cu legiunile imparatului Traian.