[facebook_ilike]
Dupa cum au observat deja cei mai multi dintre cititorii mei de blog, de 5 luni nu prea am mai scris. Nu am mai scris nimic despre copilul Andrei.
Si am si o explicatie. Acum 5 luni, fix cu o zi inainte de ziua mea s-a intamplat ceva foarte trist. Si anume Andrei a fost luat inapoi de tatal lui. Mi-ar placea sa stiu ca e fericit in familia lui, din pacate nu pot spune asta pentru ca nu stiu adevarul.
Inainte de ziua mea, ne-am dus la Mia’s Children si am vorbit cu directoarea centrului, doamna Mia Scarlat, ca vrem sa il luam pe Andrei in plasament. Ni se parea firesc sa facem asta. Noi tot vorbisem cu ea in cele 6 luni cat l-am tot luat saptamanal pe Andrei acasa la noi, dar fara rezultat.
Brusc, a doua zi dupa ce am vorbit, a venit tatal lui si l-a luat acasa. Putin cam cu ata rosie ni s-a parut. Cert este ca de 5 luni incercam sa aflam unde este copilul si daca intr-adevar este la tatal lui. Cam fara rezultat. Cei de la Directia de Protectie a Copilului nu prea ne ajuta. Ne-au trimis o scrisoare cum ca a zis doamna Mia ca e la tatal lui. Dar pe tata nu l-au cautat.
Il cautam noi, cam fara nicio sansa. Desi avem CNP-ul copilului, nu gasim nicio solutie sa aflam unde este tatal. Plus ca este si putin cam ilegal sa facem noi asta. Am aflat ca ar sta pe undeva in Prelungirea Ferentari. Trist. Si ca are 10.000 lei datorie la intretinere. Si mai trist.
Am tot sperat sa il gasim. Inca speram in sinea noastra. Dar mi-e teama ca nu il vom mai vedea pe Andrei niciodata. Doamna in cauza are o asociatie unde creste 35 de copii… putin cam ilegal. Nu are nicio autorizatie pentru asta. Iar statul roman nu are nimic de spus. O lasa sa isi vada de treaba ei. Ii ingrijeste bine pe copii, nu pot contesta asta, dar nu le da nicio sansa de a creste intr-o familie. Plus ca toti stau cu frica in san ca intr-o zi vor fi luati inapoi de parintii lor. Toti acei copii traiesc ilegal acolo. La un moment dat, cand cresc, isi iau zborul. Nu se stie unde. Eu cred ca ar trebui sa aiba sansa de a trai intr-o familie. Sa aiba alte sanse decat acelea de a ajunge tamplari, frizeri sau manichiuriste. Stiu acolo copii care ar putea avea mari sanse. Sau dupa cativa ani (uneori si 10 ani) vin si ii iau parintii inapoi ca sa le marite pe fete sau ca sa ii puna la treaba pe baieti. Ce fel de parinti sunt acestia? In cei 10 ani de ce nu face nimic doamna Mia pentru ca acesti copii sa creasca intr-o familie reala?
In fine, nu mai conteaza acum. Am incercat pe toate caile sa ajut femeia sa devina legala. Nu vrea. Si …cine sunt eu sa ii fortez? Asa ca nu pot face nimic. Statul roman stie de ea si nu face nimic. Daca statul nu face nimic, ce pot face eu?
Important este ca nu il vom mai vedea niciodata pe Andrei. Au fost cele mai frumoase 6 luni din viata noastra. Il iubim enorm si nu avem cum sa il uitam vreodata. Ma uit la jucariile lui si parca ar sta sa vina acasa. Sper ca e bine acolo unde e. E tot ce imi doresc pentru el. Mai mult nu pot face. Ceva sa fie legal. Tot ce imi doresc acum este sa stiu ca e bine, sa stiu ca e fericit. El e mic, ne va uita curand, si sper sa fie fericit si vesel asa cum l-am vazut noi ca este. Asa cum devenise cat timp a stat la noi.
Poate ca asa a fost destinul nostru impreuna, sa fim alaturi de el in anul in care a fost abandonat. Sa ii facem viata frumoasa acel an.
Am decis astazi sa ii dau jucariile si hainutele. Ce a mai ramas am dus la subsol. Nu mai puteam sa le vad tot timpul. M-am obisnuit cu ideea ca nu il voi mai vedea niciodata. Desi in fiecare zi ii sarutam talpile ca sa isi aminteasca drumul spre noi. Poate candva ne va vizita. Nu stiu ce sa zic.
Sper ca suntem suficient de puternici incat sa trecem peste ce ni s-a intamplat. Si nu pot sa nu o urasc pe doamna aceea ca ne-a dat sperante si ca ne-a lasat sa ne apropiem de Andrei atat de mult. Si pe el de noi. Stiu sigur ca si el sufera si ii e dor de noi. Ii doresc din tot sufletul sa ne uite repede.